Spondilita anchilopoietică (SA), cunoscută și sub denumirea de spondilită anchilozantă sau de spondiloartrită axială radiografică, este o afecțiune inflamatorie cronică care afectează mai ales scheletul axial, ca parte a spondiloartritelor seronegative. SA este o afecțiune mediată autoimună caracterizată prin inflamația persistentă a articulațiilor sacroiliace și coloanei vertebrale, iar în cazuri avansate, cu progresie spre anchiloză vertebrală (aceasta fiind, de fapt, o diferență între spondilita anchilopoietică și spondilita anchilozantă). Evoluția bolii este cronică, din păcate de cele mai multe ori invalidantă, cu afectare funcțională semnificativă și reducerea mobilității.
Ce este spondilita anchilopoietică și ce afectează?
Spondilita anchilopoietică este o afecțiune inflamatorie sistemică din grupul de spondiloartrite, alături de artrita psoriazică, artrita asociată bolii inflamatorii intestinale și artrita reactivă, având ca trăsătură comună negativitatea factorului reumatoid (FR) și prezența HLA-B27 la un procent semnificativ de pacienți. SA afectează în principal articulațiile axiale – sacroiliace și vertebrale – dar poate implica și articulații periferice, entezele (inserția tendoanelor și ligamentelor pe os), precum și alte organe (ochi, inimă, plămâni). Procesul inflamator debutează la nivelul entezelor (entezită), cu eroziuni osoase, destructurarea osului și, în timp, fuziune vertebrală (anchiloză).
Spondilita anchilopoietică – cauze și factori de risc
Nu se cunosc cu exactitate cauzele care duc la spondilită anchilopoietică. Datele actuale susțin că ar fi vorba de interacțiunea între factorii genetici, imunologici și de mediu, astfel:
Factori genetici
Tipul HLA-B27 este prezent la peste 85-90% dintre pacienții cu spondilită anchilopoietică. Din acest motiv, se crede că prezența antigenului HLA-B27 este un factor de risc important, dar nu exclusiv, pentru această boală. Nu toți purtătorii HLA-B27 dezvoltă, în schimb, boala, ceea ce sugerează implicarea unor factori declanșatori adiționali. Alte gene implicate sunt ERAP1, IL-23R, TNF, IL-1.
Factori imunologici
Activarea căii IL-23/IL-17 are un rol central în inițierea și menținerea inflamației. De altfel, s-a observat că expansiunea populațiilor de limfocite T-helper 17 (Th17) în entezis și în măduva osoasă sugerează un rol important al imunității adaptative și înnăscute.
Factorii de mediu
În contextul genetic predispozant, infecțiile intestinale anterioare (spre exemplu, cu Klebsiella pneumoniae) sau disbioza intestinală pot funcționa drept potențiali declanșatori ai bolii. SA se asociază frecvent cu boala inflamatorie intestinală.
Spondilita anchilopoietică se prezintă în mod obișnuit la persoanele cu vârsta sub 40 de ani, iar aproximativ 80% dintre pacienți manifestă primele simptome înainte de vârsta de 30 de ani. În egală măsură, se observă o incidență mai mare în rândul bărbaților, riscul fiind mai crescut dacă un membru al familiei este afectat de spondilită anchilopoietică.
Simptome spondilită anchilopoietică
Spondilita anchilopoietică are adesea un debut simptomatic insidios, fiind confundată cu dureri lombare nespecifice. Principalele caracteristici clinice ale bolii includ:
Durerea de natură „inflamatorie” a spatelui
- apare de obicei înaintea vârstei de 40 de ani, cu primele simptome în jurul vârstei de 30 ani;
- durerea se accentuează progresiv;
- durerea se ameliorează la efort fizic, dar se exacerbează în repaus;
- rigiditate matinală (>30 minute);
- durerea tinde să trezească pacientul mai ales în a doua parte a nopții.
Limitarea mobilității coloanei vertebrale
- scăderea flexiei lombare, rotației cervicale;
- reducerea expansiunii toracice (<2,5 centimetri la nivelul hemitoracelui superior);
- modificări posturale (hipercifoza).
Semne de artrită periferică
- prezente la 30-50% dintre pacienții cu spondilită anchilopoietică;
- predomină la articulațiile mari, asimetric (genunchi, glezne, articulația șoldului).
Semne de entezită
- durere și tumefiere la nivelul inserțiilor tendinoase;
- frecvent afectează tendonul ahilean, fascia plantară (fasciita plantară).
Semne de dactilită („degete de cârnați”)
- edem difuz;
- inflamația degetelor (mai rar față de alte tipuri de spondiloartrite).
Manifestări extraarticulare
- uveita anterioară recurentă (până la 40% din cazuri);
- afectare cardiacă (regurgitare aortică, insuficiență aortică);
- afectare pulmonară (fibroză apicală, restricție pulmonară);
- boală inflamatorie intestinală asociată (colită, ileită subclinică);
- modificări de comportament, stare emoțională.
Durerea de spate este principalul simptom pe care pacientul cu spondilită anchilopoietică îl are, cu debut înainte de vârsta de 40 de ani și agravare progresivă odată cu înaintarea în vârstă.
Diagnosticul de spondilită anchilopoietică
În spondilita anchilopoietică, diagnosticul precoce este vital pentru a reduce progresia bolii, cu destructurările asociate, i posibilele complicații. Criteriile de clasificare actuale includ criteriile ASAS (Assessment of Spondyloarthritis International Society) care permit identificarea relativ precoce a formelor care nu sunt evidente pe filmele radiografice și investigațiile imagistice.
Criteriile ASAS (Assessment of Spondyloarthritis International Society)
- durere lombară inflamatorie care durează de peste 3 luni;
- vârsta pacientului mai mică de 45 de ani;
- sacroileită identificabilă radiografic + cel puțin 1 simptom de SA sau HLA-B27 pozitiv + cel puțin 2 simptome de SA.
Investigații imagistice
- radiografie sacroiliacă;
- RMN sacroiliac și coloana lombară: edem osos subcondral (osteită), sinovită, entezită – în formele precoce și constatarea clasică de „coloană de bambus” în spondilita anchilopoietică avansată (fuziunea spinală predispune pacientul la rigidizare progresivă, până la invalidare, a spatelui);
- CT-ul are sensibilitate superioară în detectarea eroziunilor sacroiliace.
Markeri biologici
- VSH, proteina C reactivă crescute, deși sunt nespecifice, pot fi corelate cu activitatea bolii;
- HLA-B27: antigenul pozitiv poate ridica suspiciunea formelor precoce sau a celor care nu apar pe filmele radiografice, în asociere cu simptomele de spondilită anchilopoietică;
- Absența autoanticorpilor specifici (FR, anti-CCP): contribuie la excluderea PR (poliartritei reumatoide).
Radiografia de rutină este investigația imagistică de primă linie în spondilita anchilopoietică. Cu toate acestea, RMN-ul, spre exemplu, ajută la detectarea anomaliilor mai subtile, cum ar fi infiltratele grăsoase sau inflamatorii, care pot susține diagnosticul precoce al acelor forme care nu sunt evidente în radiografii.
Tratament spondilita anchilopoietică
Nu există un tratament curativ pentru spondilita anchilopoietică, iar obiectivele terapeutice de actualitate sunt reducerea inflamației, prevenirea progresiei structurale a bolii și păstrarea – pe cât este posibil – a funcționalității articulare. În primă instanță, tratamentul este medicamentos, cu antiinflamatoare nesteroidiene (AINS) pentru a ameliora durerea și rigiditatea asociate. Mai ales în forma activă, se preferă administrarea continuă, zilnică, pe termen lung – naproxen sau indometacin, celecoxib. Dacă nu apar rezultatele dorite, antiinflamatoarele pot fi înlocuite sau combinate cu inhibitori de TNF-α: etanercept, adalimumab, infliximab, golimumab.
Răspunsul terapeutic la tratamentul cu AINS se evaluează la 4-6 săptămâni după inițiere, și cel pentru tratamentul cu inhibitori de TNF-α se evaluează la 12 săptămâni. Glucocorticoizii orali, cu efect sistemic, nu se recomandă în spondilita anchilopoietică, dar injecțiile locale se pot avea în vedere în cazuri specifice. Kinetoterapia este foarte importantă ca parte a tratamentului, fiind esențială pentru menținerea mobilității coloanei vertebrale, îmbunătățirea funcției respiratorii, prevenirea deformărilor și progresiei bolii. În asociere cu kinetoterapia, răspunsul la tratament este mult mai bun, atât timp cât pacientul respectă indicațiile medicului și kinetoterapeutului.
Spondilita anchilopoietică – complicații și riscuri asociate
Persoanele care prezintă simptome de spondilită anchilopoietică la vârste mai fragede, înainte de 30 de ani, tind să aibă rezultate funcționale mai slabe. Totuși, trebuie menționat și faptul că spondilita anchilozantă, de cele mai multe ori, nu duce la handicap fizic grav sau invalidant. În majoritatea cazurilor, pacienții îți mențin un nivel rezonabil de funcționalitate fizică și pot duce o viață relativ activă în continuare. Pacienții cu boala severă și de lungă durată au un risc relativ mai mare de mortalitate comparativ cu populația generală, în primul rând din cauza implicării cardiovasculare a bolii. O altă posibilă complicație a bolii este sindromul de coadă de cal.
Foto: shutterstock.com
