Spasmofilie: cauze, simptome, cum gestionăm crizele, tratament

Spasmofilia, cunoscută și sub denumirea de sindrom de hiperexcitabilitate neuromusculară sau tetanie latentă, este o afecțiune foarte complexă, adesea controversată, caracterizată relativ vag. Se prezintă cu o predispoziție crescută la crize de tip spastic, parestezii, fatigabilitate de natură neuromusculară și eventual tulburări neurovegetative.

Chiar dacă termenul de „spasmofilie” se pare că nu este universal acceptat în literatura internațională (fiind adesea înlocuit cu „tetanie” sau „hiperexcitabilitate neuromusculară”), în practica clinică de la nivel european, în special în țările francofone și România, spasmofilia rămâne un diagnostic funcțional relativ des întâlnit.

Ce este spasmofilia și cum apare?

Prin spasmofilie se poate înțelege sindromul neurovegetativ determinat de starea constantă de hiperexcitabilitate a sistemului nervos central și periferic, care se manifestă prin episoade clare de tetanie (contracții musculare involuntare) lentă sau evidentă, parestezii, spasme musculare, crampe, însoțite de anxietate acută (deseori confundată cu atacurile de panică). Această condiție este deseori asociată cu hipocalcemia, hipomagnezemia sau alcaloza respiratorie, deși poate să apară și în absența modificărilor biochimice evidente. Starea de hiperexcitabilitate care descrie spasmofilia este susținută de mecanisme fiziopatologice precum:

• modificări în distribuția extracelulară a ionilor de calciu (în special în forma ionizată);
• disfuncții ale canalelor de calciu de tip L de la nivelul neuronilor motori;
• dezechilibre între activitatea simpatică și parasimpatică;
• acidoza/alcaloza tranzitorie cu efecte asupra excitabilității neuronale.

În sens larg, în spasmofilie este vorba despre modificări care conduc la o instabilitate specifică a membranei neuronale și musculare. Tulburările de excitabilitate neuromusculară pot avea fie evoluție acută – sub forma unor crize de spasmofilie paroxistice –, fie o evoluție lentă, în acest caz fiind vorba de manifestări funcționale fluctuante.

Tipuri de spasmofilie

Clinic, spasmofilia poate fi clasificată în funcție de variabile precum substratul fiziopatologic, manifestările clinice și contextul în care apare, după cum urmează:

Spasmofilie latentă

Este o formă asimptomatică sau cu simptome foarte discrete, detectabilă prin așa-zise teste de provocare – semnul Chvostek, semnul Trosseau.

Spasmofilie manifestată (tetanie acută)

Se prezintă cu crize paroxistice și semne evidente: carpopedospasm, laringospasm, tremurături, sincopă (leșin).

Spasmofilie cronică funcțională

Este formă clinică care se prezintă cu simptomatologie neuropsihică și somatică fluctuantă, de exemplu anxietate, stare generalizată și pronunțată de oboseală, cefalee, tulburări de somn, asta pe lângă simptomele de hiperexcitabilitate neuromusculară.

Spasmofilie asociată cu tulburări metabolice

Este cea mai evidentă formă a bolii, în directă asociere cu tulburări metabolice cum ar fi, spre exemplu, hipocalcemia și hipomagnezemia. Se asociază cu patologii endocrine variate, precum alcaloza respiratorie, hipoparatiroidismul, sindromul de malabsorbție.

Epilepsie sau spasmofilie – cum se diferențiază?

Este foarte important de făcut diferența între criza de epilepsie și cea de spasmofilie. Chiar dacă ambele implică manifestări motorii, motiv pentru care sunt relativ asemănătoare, există o gamă variată de diferențe între cele două. Cele mai importante sunt menționate în tabelul de mai jos:

De altfel, crizele epileptice au un potențial mult mai mare de a duce la sechele decât crizele cu caracter spasmofilic.

Spasmofilie – cauze și factori de risc

Starea de spasmofilie este cauzată în principal de dezechilibrele metabolice și electrolitice, cum ar fi:

• hipocalcemia (scăderea fracției ionizate a calciului din sânge);
• hipomagnezemia (care interferează cu transportul activ al calciului și folosirea acestuia).

Ambele stări pot fi rezultatul hipoparatiroidismului (primar sau postchirurgical, spre exemplu în contextul îndepărtării glandei tiroide). Alcaloza respiratorie secundară hiperventilației (uzual în contextul anxios și atacului de panică) susține apariția crizelor de spasmofilie. De asemenea, mulți specialiști sunt de părere că spasmofilia este o manifestare a hipocalcemiei acute – adică a „căderilor de calciu” bruște. În egală măsură, unii specialiști consideră că ar fi vorba și despre reacția exagerată la o situație – indiferent de natură – care generează anxietate, șoc. Foarte des, starea de spasmofilie se asociază cu tulburări de somn, astenie și distonie neurovegetativă.

Spasmofilie – simptome și manifestări

După cum și denumirea o spune, pacienții cu spasmofilie prezintă spasme musculare, contracții musculare involuntare, uneori însoțite de amorțeală, furnicături, parestezii. Pe de altă parte, în caz de spasmofilie tabloul clinic este fluctuant și include manifestări neurovegetative, psihice, neuromusculare, cum ar fi:

• parestezii (amorțeală, furnicături) periorale, la nivelul extremităților;
• tremurături fine, fasciculații musculare;
• palpitații, aritmii;
• labilitate emoțională, atacuri de panică, anxietate;
• cefalee, amețeli, senzația periodică de „nod în gât”;
• tulburări de somn, stare generalizată de oboseală;
• spasm laringian cu senzația de sufocare (mai rar);
• spasme musculare, în special la nivelul gambelor, mai frecvente noaptea în perioada în care pacientul încearcă să adoarmă.

În unele cazuri de spasmofilie, contracțiile musculare involuntare pot fi îndeajuns de puternice pentru a trezi pacientul din somn. Semnele clinice obiective în spasmofilie includ:

• semnul Chvostek: contracția musculaturii faciale la percuția nervului facial;
• semnul Trosseau: spasm carpopedal indus de ischemia secundară presării zonei folosindu-se manșeta tensiometrului.

Spasmofilia rămâne, în continuare, o entitate clinică destul de obscură, cu simptome care ușor pot fi trecute cu vederea. De asemenea, persoanele cu spasmofilie tind să se confrunte deseori cu atacuri de panică și, drept urmare, afecțiunea poate fi confundată cu o tulburare psihiatrică.

Criza de spasmofilie – cum arată și cum se gestionează corespunzător?

O criză de spasmofilie apare brusc, frecvent declanșată de stres emoțional și hiperventilație (de exemplu, în contextul efortului fizic). O astfel de criză se manifestă foarte asemănător cu atacul de panică, dar are și caracteristici specifice cum ar fi:

• tremurături, spasme musculare, carpopedospasm;
• parestezii, hiperpnee, anxietate marcată;
• senzația iminentă a morții, de pierdere a controlului;
• nu se asociază cu pierderea stării de conștiență, convulsii generalizate sau semne posticale (amnezie, cefalee, confuzie).

Primul ajutor în caz de spasmofilie poate lua următoarea formă:

• calmarea pacientului, explicarea naturii funcționale (nu neapărat organice) a afecțiunii;
• corectarea hiperventilației (respirația într-o pungă de hârtie, încercarea de a-i spune cum să respire cât mai eficient);
• administrarea orală de Mg²⁺ dacă hipomagnezemia este documentată;
• sedative ușoare (benzodiazepine de scurtă durată) în formele severe, însă doar dacă acestea au fost prescrise de medic;
• administrarea de calciu, în caz de hipocalcemie diagnosticată.

Pacientul cu spasmofilie nu-și pierde starea de conștiență, motiv pentru care riscul acestuia de a se accidenta în timpul unei crize este foarte redus.

Tratament spasmofilie

Tratamentul pentru spasmofilie este multilateral, orientat spre corectarea eventualelor deficite de minerale – calciu, magneziu – și ameliorarea simptomelor neurovegetative. Acesta include:

• suplimentare orală cu calciu (gluconat sau carbonat de calciu), în formele cu hipocalcemie;
• suplimentare orală cu magneziu (lactat, pidolat, citrat), în formele cu hipomagnezemie;
• suplimentarea cu vitamina D₃, la pacienții cu deficit certificat.

În formele acute, se recomandă calciul gluconic IV 10%, cu administrare lentă și monitorizare electrocardiogramică constantă. Abordarea psihocomportamentală nu trebuie trecută sub nicio formă cu vederea, dată fiind componenta psihosomatică a acestei afecțiuni:

• psihoterapie cognitiv-comportamentală;
• tehnici de relaxare, minduflness;
• educarea medicală a pacientului, pentru a reduce riscul de ipohondrie și riscul de somatizare a emoțiilor puternice și situațiilor stresante.

În unele cazuri de spasmofilie, benzodiazepinele (diazepam, alprazolam) ajută la o gestionare mai eficientă a crizelor severe și episoadelor declanșatoare de anxietate acută. La pacienții care se confruntă cu comorbidități psihiatrice, antidepresivele ISRS por fi prescrise. De asemenea, este recomandat ca pacientul să aibă o alimentație cât mai bogată în calciu – principalele surse alimentare de calciu sunt reprezentate de produsele lactate.

Spasmofilie – complicații și riscuri asociate

Chiar dacă spasmofilia nu este considerată o afecțiune organică cu potențial grav, poate să aibă un impact major asupra calității vieții pacientului, ducând la:

• crize recurente și frecvente;
• absenteismul de la muncă sau de la școală;
• dependența de sistemul medical;
• tendința specifică de automedicație excesivă;
• tendința crescută de ipohondrie;
• instalarea tulburărilor depresive și anxioase;
• tulburări de somn;
• oboseală accentuată.

În absența abordării corecte, spasmofilia poate fi o cauză importantă de medicalizare excesivă, cu tendința clară de automedicație (care poate avea repercursiuni negative), anxietate somatică cronică și, de asemenea, tendința pacientului de a dezvolta ipohondrie (gândindu-se că, de fapt, suferă de o afecțiune cu potențial mult mai sever).

Foto: shutterstock.com